ei, ele

După ce am citit asta ( și celelalte două posturi care au generat-o) plus un încă una azi (nu dau link, pentru că s-ar putea să mă bag singură în cușca cu lei) mi-am adus aminte de Hamburg.

Acum (aproape) un an  eram la Hamburg, îmi terminasem treaba cu o seară înainte și aveam avion înapoi după-amiază. Era duminică dimineață așa că am plecat, cu o hartă în mână și recomandările recepționerului în minte, să explorez orașul care s-a dovedit cea mai mare surpriză pentru mine în ultimii ani.

(Nu obișnuiesc să vizitez orașe după ce mi se spune la recepție, dar aici a fost un caz special – domnul cu pricina nu numai că știa unde se află sala de muzică de cameră din oraș și a fost foarte încântat să afle că am treabă acolo, dar mi-a spus și în ce aripă a muzeului de artă contemporană se află cea mai bună colecție de tablouri. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să încerci să afli asemenea lucruri de la un hotel din București!)

După o plimbare cu vaporașul prin portul vechi și cel nou, am plecat pe faleză spre centru, cu gândul să mă opresc să mănânc pe undeva, cu ochii la mare, vapoare și la noul sediu al Filarmonicii. Era soare și plin de nemți, nu de turiști, ieșiți la o cafea, o supă de pește sau o prăjitură, după cum se trezise și mâncase fiecare.

Ce m-a uimit și m-a făcut până la urmă să mă uit în egală măsură la oameni și la mare, și așa mă întorc de unde plecasem, a fost faptul că toate cuplurile/familiile păreau că se simt foarte bine unii cu alții. Nu vorbeau fiecare la telefon privind absenți în direcția opusă sau peste umărul partenerului, nu aveau expresia aceea disperată – ce mă fac acum, sunt blocat/ă aici la masă și n-am nimic de spus celuilalt, cine m-a pus să fac copilu’ ăsta care zbiară neîncetat, aș prefera să fiu oriunde altundeva decât aici – pe care o vezi peste tot la noi și nici nu treceau în revistă cu mai mult sau mai puțin interes reprezentanții sexului opus ce treceau pe lângă ei.

Am lucrat la un moment dat cu un grup de străini, fiecare venit din altă țară, cu alt gen de relație pe-acasă sau aiurea, și am observat același lucru. Cineva a făcut la un moment dat o glumă de-a noastră, cu nevasta pacoste, și n-am mai văzut niciodată atâtea priviri mirate auzind așa ceva.

De când a devenit la noi o relație o obligație sau un blestem? De ce nu poate fi o alegere, așa cum văd peste tot în lume? O alegere a ta, de care să te bucuri.  De ce să nu-ți fie iubitul(a)/partenerul(a)/soțul(ia) ca un prieten? Cu care te bucuri să te vezi și ai ce să discuți? Cu care îți place să-ți petreci timpul și să mergi în vacanță?

Am văzut un singur astfel de cuplu în România – doi oameni îmbrăcați foarte business, în stil englezesc, stând la coadă la Carrefour, cu un copil foarte mic într-o scoică, și care au vorbit unul cu celălalt cu cea mai mare plăcere până au ajuns la casă.

(M-am dus până lângă ei să mă conving că vorbesc românește. Știu, e straniu, dar arătau așa de ciudat în peisaj, că nu m-am putut abține.)

Poate că oamenii ar trebui să-și dea seama că dacă văd o relație/căsnicie ca pe Familia Bundy, ei sunt unul dintre cei doi…


One Comment on “ei, ele”

  1. […] Ei, ele Thu Oct 07, 2010 18:45 pm După ce am citit asta ( și celelalte două posturi care au generat-o) plus un încă una azi (nu dau link, pentru că s-ar putea să mă bag singură în cușca cu lei) mi-am adus aminte de Hamburg. Acum (aproape) un an  eram la Hamburg, îmi terminasem treaba cu o seară înainte și aveam avion […] […]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s